Autor: Iulian Lorincz
Astăzi se împlinesc 31 de ani de la căderea zidului Berlinului. Pentru aproape tot globul acest moment reprezintă căderea comunismului în Europa. Pentru germani, însă, reprezintă mai mult decât atât, este începutul procesului de reunificare. Știu că, privind în urmă, poate părea un lucru natural, dar în același timp cu toții putem să ne gândim la un exemplu clar în care o țară ruptă la finalul celui de-al doilea război mondial nu a profitat de căderea comunismului pentru reunificare.
Mă gândesc că atunci, la finalul acelor prime zile euforice de noiembrie, majoritatea pragmaticilor ar fi fost dispuși să parieze bani grei împotriva unei asemenea reunificări. Gândiți-vă doar care erau obstacolele. Nu era suficient să își dorească cele două state germane asta. Conform Tratatului de Pace semnat la finalul ultimului război mondial, cele patru mari puteri aliate trebuiau să-și dea și ele acordul. Și de ce l-ar fi dat? Germania însemna în memoria colectivă ultimă țară agresivă din vestul Europei. În ultimii 150 de ani, singurele războaie purtate în Vest fuseseră inițiate de germani, iar două dintre ele deveniseră războaiele mondiale, războaie care au redefinit conceptele de cruzime și moarte inutilă. De ce ar fi acceptat cineva această reunificare? De ce țări ca Franța și Marea Britanie ar fi acceptat întărirea unui rival economic? De ce Rusia ar fi acceptat pierderea definitivă a unui stat satelit? De ce ar fi acceptat America redeschiderea cutiei Pandorei, care se numea redefinirea granițelor europene?
Germania a avut două mari atuuri în acea perioadă: un context favorabil și un lider politic care a știut să profite de el. Helmut Kohl era deja Cancelar de peste șapte ani când a căzut zidul și, la fel ca întreaga planetă, a fost luat complet prin surprindere de evenimentele din 9 noiembrie. Dar acestea sunt momentele în care un om politic își poate demonstra nivelul, iar bavarezul și-a demonstrat calitățile. În momentele acelea incerte, când nimeni nu știa ce se poate întâmpla, când încă erau multe voci care cereau o intervenție militară a Rusiei în Germania, Kohl a recunoscut șansa imensă de care putea profita țara sa pentru a repara ruptura făcută cu 45 de ani înainte.
„Only together and in a climate of mutual trust can we peacefully overcome the division of Europe, which has also always been the division of Germany.”
La nici trei săptămâni după căderea zidului, Helmuth Kohl citea în fața parlamentului vest-german un plan în zece puncte prin care căuta unificarea celor două țări. A rămas faimos faptul că a trimis discursul aliaților săi doar cu o oră înainte de a-l citi și doar în germană, pentru a nu le da șansa să-l oprească. Apoi, pentru a tempera șocul resimțit la conducerea marilor puteri de asumarea unui asemenea obiectiv, a pornit o muncă asiduă de comunicare și convingere.
Gorbaciov, Mitterand, Thatcher, Bush. Orice opinie ar putea avea cineva despre aceste figuri politice, nu cred că îi consideră cineva niște amatori ușor de convins sau păcălit. Sunt 4 oameni care au demonstrat în cariera lor că principalul lor obiectiv a fost protejarea și creșterea prestigiului și a puterii economice ale statelor pe care le-au condus. Și, cu toate acestea, rând pe rând au fost convinși de către Cancelarul german să-și acorde sprijinul pentru întărirea unui competitor economic, pentru reunificarea unei țări care în trecutul pe atunci nu foarte îndepărtat, fusese cea mai mare amenințare la adresa statelor pe care le conduceau.
Nu a fost ușor și nici ieftin. Pentru acceptul Rusiei, Germania a trebuit să plătească enorm. Pentru acceptul Americii, a trebuit să renunțe definitiv la teritoriile care acum erau ocupate de alte state, pentru acceptul Franței a trebuit să renunțe la marca germană. Iar apoi costurile în sine ale integrării au fost uriașe. Mult peste previziunile economiștilor. Dar, la 31 de ani de la acel moment, putem nega că aceea a fost decizia corectă? Că ritmul acela infernal impus în rezolvarea problemelor unificării pentru a profita de acel moment favorabil a meritat? Știți cât a durat de la căderea zidului până la semnarea Tratatului de Reunificare? 264 de zile. În mai puțin de un an, Kohl a convins cele patru mari puteri să accepte unificarea, a susținut în singurele alegeri libere ale Germaniei de Est partide care și-au asumat acest ideal, a negociat și realizat unificarea și integrarea celor două state.
Știu că este ușor de făcut o paralelă cu inabilitatea conducerii României din 1991 de a profita de contextul politic din acel moment pentru a obține o unificare similară, dar aș prefera să privim mai degrabă momentul în care România a fost condusă de oameni care au știut să profite de o asemenea conjunctură. Pentru că, așa cum Germania l-a avut pe Helmut Kohl, noi l-am avut pe Ionel Brătianu care s-a dus la Paris în 1919 pentru a lupta în fața marilor puteri ale acelor vremuri pentru unificarea României. Și chiar dacă de un secol tot mai așteptăm o generație politică comparabilă, nu înseamnă că nu am avut-o și că nu trebuie să învățăm de la ea. Nu mai avem oameni de același nivel cu acele mari figuri politice în actuala viață politică românească și nici nu avem îngâmfarea în USR PLUS să ne comparăm cu ei. Pot doar să vă cer să ne sustineți pe cei care încercăm să ne ghidăm după ei, după cei care au lucrat pentru bunăstarea și onoarea României, nu după cei care au învățat politică de la Dragnea, Năstase sau Crin Antonescu. Pentru că asta face o diferență mai mare decât vă puteți imagina.
„Today there are many hopeful signs that the nineties harbor opportunities for more peace and more freedom in Europe and in Germany. It also depends decisively – everyone senses this – on our, the German, contribution. We must all meet this challenge of history.”
Fotografie: theguardian.com
