Am hotărât să mă întorc în România (nu sunt nebună)

Am hotărât să mă întorc în România (nu sunt nebună)

Ne naştem cu promisiunea că suntem liberi. Creştem. Ni se spune că avem voie să facem orice vrem cu viaţa noastră, dar să nu colorăm pereţii cu creioane colorate, să nu ne batem joc de bastonaşele din caietul de caligrafie, să nu plecăm de la masă fără să mâncăm legumele şi să scuipăm rugăciunea, să nu ne mânjim hainele cu ciocolată, să nu luăm note mici, să nu mai fim agitaţi, să nu vrem îngheţată iarna, să nu umblăm cu hăndrălăi la liceu, să nu ieşim, să nu aducem pe oricine oricând acasă, să nu citim atâtea prostii, să nu alegem facultatea după suflet, să nu alegem să facem şcoală inutilă în loc să facem copii aproape cu cine se nimereşte, căci ovarele nu aşteaptă după pretenţiile noastre culturale sau dorinţele absurde de autocunoaştere. În rest, putem face ce vrem. Şi unde vrem, că nu mai trăim în epoca conexiunii cu glia. Suntem generaţia wireless. Suntem oamenii liberi să plece pe oriunde şi să îşi reconstruiască acasă-ul din orice şi să fie priviţi ca nişte nebuni dacă vor să se întoarcă în ţară. Existenţa multor opţiuni, presiunea din multe părţi, nevoile de orice fel şi dezgustul faţă de scena politică sunt câteva dintre motivele care te fac să îţi împachetezi identitatea culturală într-un bagaj mare de cală şi să pleci să îţi găseşti Locul cu “L” mare.

Eu nu prea am ştiut că existau atâtea opţiuni. Şi nici nu prea am avut atâtea presiuni. Sau nu m-am prins de ele că eram ocupată să mă uit după vreun fluture prin Bucureşti. Nu am defel prea multe nevoi, iar scena politică e ca icterul la bebeluşi. Cu toţii trecem prin asta, iar câţiva alegem să îl tratăm. Cu toate acestea, acum câţiva ani s-a întâmplat să fiu dezamăgită de societatea din bula mea (de adulţi, niciodată de copii), iubitul meu locuia în străinătate, iar eu aveam nevoie să îmi (re)construiesc identitatea. Toate acestea şi poate şi altele m-au făcut să îmi împachetez o parte din viaţă şi să plec pe tărâmuri dincolo de Otopeni. Până la urmă, după o poposire de un an, foarte plăcută, în Londra, unde nu am avut nevoie de un proces de adaptare, am aterizat în Elveţia. În Zürich. Avuseserăm de ales între Zürich şi Bangkok. Ne-a luat ceva timp. Sunt două oraşe extrem de diferite, amândouă aveau în capul meu mâncare atractivă. Bine, aveam să aflu că mâncarea bună în Elveţia se rezumă la ciocolată. În fine, nu ştiam mai nimic despre cantonul german al ţării cu obsedant de multe văcuţe. Munţii şi ciocolata sunt pasiunile mele, erau singurele lucruri pe care le ştiam a fi reprezentative acolo, aşa că m-am dus încrezătoare. În seara în care am ajuns, am avut nemaipomenita idee de a ieşi în oraş să sărbătorim marea mutare. Era marţi, ora 11:00 PM. Ne-a întâmpinat într-un bar un chelner care a făcut sprint de unde era până la uşă să ne-o închidă în nas.

Gata, nu mai eram în neobositul Centru Vechi sau în Camden! Se închisese la non-stop. Următoarele două săptămâni le-am petrecut holbându-mă la munţi, constant cu gura plină de ciocolată. Ori mă uitam la copiii care se întorceau singuri de la grădiniţă. Mergeau aşa cu o zgărduţă şi săreau apoi să ajungă la butonul de la intrarea în bloc, să sune la interfon. Ce să mai! Aproape că făceam câte un atac de entuziasm pe oră. Era prea frumos, prea curat, prea ca într-o ţară civilizată. Iubitul meu, care mai trăise acolo cu câţiva ani în urmă, era puţin sceptic şi îmi tot zicea aproape ameninţător că aveam să văd eu… Şi am văzut. Nu mi-a luat mult deloc. Dacă în Londra, nici nu mi-a venit să pronunţ cuvântul „adaptare”, aici aproape că aveam nevoie de cursuri de instruire.

Fiind agitată şi cu dorinţa aproape exagerată de a fi utilă societăţii, am început cu disperare să îmi caut de lucru. Am trimis e-mail-uri. Multe. Apoi, mi s-a spus că scrisorile sunt mai de efect în această lume. A fost singurul moment în viaţă când am înţeles rostul orelor de limbi străine când ne învăţau să redactăm scrisori. Am fost la poştă să iau scrisori şi timbre. După ce am stat la coadă cu un bon de aşteptare (ceva SF pentru realitatea mea), m-am minunat cât de scumpe puteau fi nişte plicuri. Am întrebat şi căutat un preţ mai bun (în franceză, că altfel nu s-a putut, germana mea era inexistentă, iar engleza lor era nedorită – deseori îţi spuneau cu o engleză perfectă şi scârbă că ei vorbesc doar germană, că nu ştiu engleză). Am aflat că plicurile care aveau deja timbre lipite erau de 7 ori mai scumpe decât plicurile luate cu timbre separat pe care trebuia să ţi le lipeşti singur. În drum spre casă, am concluzionat că saliva proprie e preţioasă în ziua de azi, căci datorită ei am economisit vreo 20 de franci, iar apoi m-am apucat mai ceva ca spiriduşul lui Moş Crăciun să trimit scrisori cu milogeli de angajare. În total, într-un interval mare de timp, am aplicat la peste 2548 (atunci am încetat să număr, dar m-am oprit la scurt timp după) de joburi mai mult sau mai puţin din domeniul meu. Am avut 9 interviuri în total. Doar 9. În urma a două dintre interviuri am rămas cu cele două servicii pe care le-am păstrat, la 3 dintre ele mi s-a oferit un salariu mai mic decât cel pe care îl avusesem în Bucureşti (pentru că ei ştiu că tu ai nevoie de serviciu ca să ai permis de şedere, nefiind ţară în UE, şi nu prea le pasă dacă poţi trăi cu banii respectivi, neexistând minimul pe economie). La alte două interviuri am aflat că am două defecte majore: sunt femeie şi sunt din România. Mă şi amuza puţin. O intervievatoare, când a văzut în CV „Universitatea din Bucureşti”, ziceai că sufeream de scabie şi nu ştia cum să mă facă să ies din birou mai repede, să nu devin contagioasă. La un alt interviu, mi s-a spus cu iz de reproş că învăţam germana şi nu germana elveţiană, care este „cea mai importantă limbă”. Când o să ajung în Djibouti, o să le spun eu. Dacă în timpul în care locuiam în Londra, îmi era uşor ruşine de mine că nu îmi era dor de România, aici mă simţeam aterizată într-un alt secol, verificam constant dacă eram tot în Europa şi încercam să îi conving pe oameni că naţionalitatea română nu e cel mai mare defect inventat.

Asta îmi aminteşte de o întâmplare oarecum haioasă de la naşterea mea. S-a dus doctorul la tata, care aştepta emoţionat şi îngrijorat pe hol şi i-a spus: „Soţia dumneavoastră a născut, aveţi o fetiţă. E sănătoasă, dar… are un defect”. Iar în timp ce tatălui meu îi defilau scene de la Cernobîl prin cap, doctorul a continuat oftând: „Are părul creţ”. Cam aşa mi se spunea şi pe aici: „Vai, dar pari educată, nu eşti foarte brunetă, nu aş fi zis că eşti din România, deşi am mai cunoscut oameni ca tine de acolo”. „De acolo”. Ajunsesem mai la curent decât îmi doresc cu atrocităţile politice şi sociale din România. Le-am trăit, le-am citit, le-am fost martoră. Însă „acolo” nu este un loc aşa de rău sau doar rău.

Altfel, viaţa pe ţinutul acesta „non-european” era frumoasă, dar nu neapărat uşoară. Mă minunam în supermaketuri de preţuri, ajunsesem să mânânc ciocolată ieftină. Când am făcut calculul că o şedinţă de terapie pe Skype costa cât două kilograme de roşii, m-am hotărât să încep să am mai multă grijă de propria persoană. Am descoperit că în mine colcăia mult naţionalism şi ceva feminism. Habar nu avusesem. Printre cele două servicii deloc solicitante (în comparaţie cu cele din Bucureşti şi din Londra), îmi petreceam timpul în tren, la cursul de germană şi în drumeţii. Dacă e să spun repede ce este diferit în Europa de Vest faţă de viaţa în România, este relaxarea. Nu aveam eu în România pauză de prânz în care să fi putut merge la picnic cu colegii. Nu înoată nimeni în Lacul Morii şi nu face nimeni valuri artificiale pe Dâmboviţa, să se poată antrena pentru surf. Nu spun că nu aveam o viaţă frumoasă în Bucureşti, dar era diferită. Tramvaiele aici sunt mai punctuale decât moartea. Dacă pierzi un portofel în tren, ţi-l aduc acasă şi le vine să te ia de urechi că au făcut efort. În casă, e mai linişte decât într-un cavou. Nu tu manele, nu tu ţipete de părinţi obosiţi de copii. Iarba de pe câmp are înălţime uniformă. Nu au nici ei benzi de bicicletă suficiente, dar au mai mult decât cei 5, 4 km mult prea lăudaţi, câţi sunt în Bucureşti, şi nu ciupeşte nimeni din spaţiul tău aerian şi nu auzi pe nimeni în trafic spunând „Tu ştii, boss, cine e tata?”.


Fiindcă unul dintre servicii era la 43 de kilometri, petreceam foarte mult timp în tren. Mai mult decât dormeam. Era prima ţară dintre cele trei în care locuisem (România, Anglia, Elveţia) în care nu aveam una dintre grijile de profesoară: întârziatul la ore din cauza mijloacelor de transport. Nu mă stresam niciodată cu întrebările existenţiale ale secolului nostru: dacă pierd tramvaiul, dacă nu pleacă trenul la timp, dacă nu ajung cu douăzeci de minute înainte de ore? Totul e organizat şi la linie. Însă, în zilele proaste şi lipsite de umanitate, până şi asta mă enerva. Prea era totul organizat! Trenul însă m-a făcut să îi înţeleg pe scriitorii care stăteau în mijloacele de transport să se inspire. Mi se pare că acolo vezi esenţa unei culturi. Mai tot timpul, era curat, funcţional, civilizat. Însă nu e o civilizaţie instinctivă, ci mai mult o teamă de amendă sau un respect mai mare pentru legi. Am avut parte şi de experienţe uşor ridicole sau trist de amuzante.


Odată, vorbeam cu sora mea la telefon. Ea îmi povestea ceva. Vorbeam în limba noastră, evident, şi eram în tren, normal. În timpul conversaţiei, în care eu am vorbit foarte puţin şi deloc ostentativ, stăteam pe un loc alături de trei femei în vârstă. Am observat se uitau la mine deloc prietenos, dar nu era ca şi cum făceau notă discordantă. La scurt timp după ce am încheiat conversaţia, una dintre ele a început să îmi vorbească în elveţiană pe un ton supărat de parcă i se rupsese o unghie. Am oprit-o să îi spun în engleză că nu înţelegeam, iar ea mi-a răspuns şi mai îmbufnată: „Suntem în Elveţia, de ce trebuie eu să îţi ascult limba ta?”. Nu am putut să răspund, că nu ştiam ce să zic. Am pufnit în râs şi am plecat pe hol. Ulterior, iubitul meu mi-a spus să îi fi spus că vorbeam retoromană, dar de unde atâta viteză de reacţie. Asta mi-a fost problema generală în Elveţia: mă cucerea aparenţa de ţară civilizată şi mă loveam din plin de rasism şi discriminări demne de alt secol sau de un alt colţ de lume. Altădată, era foarte de dimineaţă şi, ca să mă trezesc înainte să ajung la şcoală, îmi pusesem muzică tare în căşti şi probabil corpul mi se bâţâia un pic. M-a abordat un tip. Mi-am scos căştile speriată chiar şi de vreo amendă şi am întrebat direct în engleză ce se întâmplase. El a zis mai mult pentru el că ştia că nu sunt elveţiancă, dansam şi eram prea vie. Mi s-a părut amuzant de trist.


Într-o zi, plictisită că mă tot rătăcisem cu bicicleta, am decis să o iau pe strada care avea un autobuz care ducea spre casă. Nu era o stradă doar pentru autobuz, dar se pare că nu aveau voie bicicletele pe acolo. Erau șapte poliţişti care îi opreau pe toţi rătăciţii ca mine cu bicicleta. M-a luat în primire o poliţistă care mi-a cerut actele. Eu o tot întrebam cât era amenda, iar ea ignorându-mă, se uită la paşaport şi zice „A! România! Am fost şi eu în Braşov să vizitez. Eram curioasă cum arată ţara din care vin cei mai mulţi infractori din Zürich”. Cred că se referea la infractori care făceau mai mult decât să meargă cu bicicleta rătăciţi pe o stradă. Aşa că am respirat obosită şi am zis „Da, Braşovul e un oraş frumos”.

În ceea ce priveşte birocraţia, nu prea am avut probleme. E nevoie doar de numele tău şi ştiu despre tine mai multe chiar şi decât ştii tu. Toate informaţiile sunt centralizate. Au fost probleme când am avut mucegai în apartament de la ninsorile abundente şi am descoperit că „profesionalismul elveţian” nu e nici pe departe pleonasm. S-a rezolvat greu, cu eseuri pe e-mail şi ameninţări precum „aş vrea să vorbesc cu şeful dumneavoastră”. La şcoală nu mai zic, era uneori un haos cu orarele şi sălile mai ceva ca la universitatea de unde plecasem. E redundant să dezvolt ideea frumuseţii naturii în Elveţia. Poate se nimerise că acolo m-a lovit o uşoară maturitate şi o preocupare mai mare pentru frumos, însă erau unele locuri în care mă gâdilau fizic şi nemetaforic, munţii cu gheţari fantasmagorici, vacile cu alergie la turişti, trenurile pe poduri care traversează păduri interminabile şi lacuri catifelate, colorate, curate şi peste tot. Dar parcă toate acestea îşi pierdeau puţin din farmec când dădeai peste un patriotism fanatic, peste afirmaţii precum „noi aveam cea mai bună ciocolată din lume”, „conţinutul coletului dumneavoastră din Germania nu a ajuns la destinaţie integral, dar dacă e vina cuiva e vina celorlalţi. La noi nu se greşeşte.”, „Elveţia e cea mai frumoasă ţară din lume” (creşte inima în mine când se nasc concurenţe şi etichetări pe teme estetice). Parcă ciocolata belgiană prinsese o aromă şi mai intensă. Parcă erau mai enervante însoţitoarele de zbor care întrebau „vreţi sandviş de pui sau cu brânză elveţiană?”. Parcă începeau să aibă sens văicărelile studenţilor mei nemţi, care ziceau că se simţeau discriminaţi pe motive de concurenţă. Poate, până la urmă au dreptate. Au o ţară frumoasă, păcat însă că se crede cea mai frumoasă. Poate vorbeşte ciuda din mine, căci mi-aş dori ca românii să aibă jumătate din patriotismul acestor oameni. Mi-aş dori să mă duc la un secretariat în România în care să nu aud scuipându-se cu ceva ce include „în ţara asta” sau „ca la noi la nimeni”.


Mimetismul social şi sentimentul că totul pute în ţara ta îndepărtează şi mai mult evoluţia. Sunt multe experienţe bune şi rele pe care le-am trăit în Elveţia. Nu am ţinut socoteală „elveţiană” care are scorul mai mare. Cei mai importanţi sunt oamenii. Am cunoscut mulţi oameni frumoşi, care demonstrează că natura umană este predominant bună când ajunge la o stare de confort intern şi extern. Oameni din multe colţuri ale lumii, calzi, prietenoşi, amuzanţi cu preocupări de încălzire globală, de sine şi de tine. Mi-am făcut 3 prieteni elveţieni. Trei. Foarte diferiţi unul de celălalt şi de prietenii mei, în general. La serviciu, toţi colegii cu care îmi petreceam timpul nu erau elveţieni şi, indiferent de pe ce continent veneau, erau intrigaţi de cât de distanţi erau elveţienii cu străinii care nu sunt turişti, ci rezidenţi în ţara lor. O singură dată, am alunecat la serviciu într-o conversaţie cu un coleg elveţian care a ţinut să mă întrebe: „A, voi în România încă mai sunteţi manipulaţi de politicieni prin religie?”. A fost o luptă interioară înainte să îi răspund afirmativ, nu puteam nici să îl mint pe om, poate îşi pusese primăriţa noastră cea firească poză de profil pe Facebook cu zâmbetul ei sârmos şi cele patruzeci de icoane dătătoare de corupţie. În rest, oamenii din jur, mai ales expaţi ca şi mine, mă caracterizau ca individ, nu ca naţiune.


Ca să calmez lumea care se uită ca la o lunatică în momentul în care le spun că vreau să mă întorc în ţară, ţin să precizez că viaţa în diaspora, ca expat, ca imigrant etc nu este aşa de uşoară cum se vede pe Facebook sau Instagram. E o călătorie în care îţi dai mai mult check-in în interiorul tău decât în locuri turistice. Presupune o confruntare a conflictelor interioare, o luptă continuă pentru o viaţă mai bună a noastră sau a altora, o încercare uneori epuizantă de a ne adapta într-o societate cu reguli de joacă noi, care nu sunt mereu avantajoase. Oameni suntem peste tot, însă convieţuirea nu este mereu firească şi intuitivă. De cele mai multe ori, oamenii îşi părăsesc ţara de nevoie şi cu neplăcere. Se duc în alt loc unde să le fie mai bine, să strângă bani, bunuri şi dor, să fie şi să aibă. România este a doua ţară după Siria, în ceea ce priveşte numărul de oameni care decid să fugă sau doar să plece. Este trist! Nu ne arată decât războiul din corupţie. Din motive personale sau nu, preferate sau nu, am hotărât să mă întorc în România. Ştiu că şi aici mă voi simţi o vreme străină, căci voi avea nevoie de o perioadă de adaptare, căci îmi va fi dor de străzile elveţiene pustiite de maşini care în România ar fi în stare să fie parcate şi în sufrageria ta. Ştiu că şi aici mă voi confrunta cu o parte dintre problemele principale, pentru că îmi aparţin şi le port cu mine pe oriunde, până le vin eu de hac. Însă nu este deloc nevoie să fiu privită cu milă sau considerată nebună de către familie, cunoscuţii şi necunoscuţii cărora le mărturisesc că vreau să mă întorc, pentru că se poate şi „Ca la noi la nimeni, dar de bine”, pentru că simţi că eşti mai util când faci ceva, oricât de puţin pentru comunitatea ta, pentru că este obositor să îţi fie dor în oricare dintre locuri te-ai afla, pentru că fiecare are dreptul să se simtă acasă, uneori şi fără wireless.

de Angela DumitranUSR Diaspora

29
Eu n-am votat

Eu n-am votat

Să nu uitați să votați cât mai repede dimineața, când se deschid secțiile

Sigur că da, votez imediat cum se deschid oficial urnele, apoi îmi mănânc sandwichul și poate am și-un pic de timp să mă odihnesc puțin pana încep să vină oamenii, că știu că mă duc nedormit, am terminat munca la 2 dimineața sâmbăta!
Așa sună socoteala de acasă. Iar în târg, mai exact în buricul târgului, la ICR, am ajuns pe la 6.15, cu o întârziere pentru că sunt incapabil să mă trezesc fără Cookie Jam după 1h-1.30h de somn. „Buna dimineata! le zic celor vreo 20 de oameni care asteptau deja la coada.

Stiți cu formularele astea pe propria răspundere…Da, știam, dar dintr-o dată m-am simțit super-responzabilizat de faptul că reprezentam poziția oficială. Și, vreo 40 de minute mai târziu, când încercam să recapitulez mental cam ce trebuie să fac… „Haideți că e 7, deschidem secția„. 7 și 2 minute chiar, dupa ceasul meu. La dracu’!, m-am aruncat în spatele biroului construit din 3 mese lungi puse în linia care procesa alegatorii. Am ieșit de acolo la 23:26, la scurt timp după ce am procesat ultimul om care a apucat sa voteze în secție. El ajunsese acolo pe la 2.30pm. Eu aș fi vrut să ajung la toaleta de pe la 11am, și am avut vreo doua încercări eșuate să beau apă în jur de 3pm. Cele două sticle pe care mi le-a pus pe masa colega le-am regăsit după miezul nopții căzute sub masă. Mi-a pus pe masa și vreo 3 mini-ouă de ciocolată care au stat acolo vreo ora (cred că o ora, timpul a fost extrem de estompat duminică), după care mi-am dat seama că mă încurcă și le-am băgat în buzunar. 
Asteptam de 3 ore!” „Dumneavoastră cât ați așteptat?” „Cred ca vreo 4 ore, 4 ore și jumătate„. Întrebam din când în când. La un moment dat, relativ devreme, mi s-a părut că reușisem să reducem puțin timpul, cred că am auzit 2 ore și jumătate la un moment dat. Dar după prânz a crescut constant, 6 ore era noul normal, și a urcat spre 9 ore seara. Ultimii oameni care au votat ajunseseră pe la 2-2.30.
Dar foarte puțina lume nervoasă. Oboseala, dezamagire, abia dupa-amiaza târziu a început iritarea, când a devenit evident că unii nu vor vota. Aud de la colegi din alte secții că au fost numiți „pesediști„. Nu mi s-a întâmplat, poate și pentru că am avut norocul ca din când în când să fiu recunoscut de câte cineva, ba de pe la vreun miting, ba vreun protest, o împarțire de fluturași, o poza pe Facebook… „Dumnezeule, nu-mi vine să cred că a funcționat” îmi ziceam în minte, cu un super-sentiment de împlinire că munca din ultimele… nu știu? 2 luni? 5 luni? Nicu Ștefănuță își face campanie din martie trecut… În fine, că munca noastra n-a fost degeaba.
Popor de nevotati!” îmi mai ziceam în gând, de cate ori puneam pixul pe mijlociul drept, care și-acum mă doare. Dar ideea că trebuie să ne mișcăm cât mai repede, că trebuie să voteze căt mai multă lume și că trebuie să gandim metode prin care să scurtăm timp de unde se poate, pentru că vom avea timp de sărbătorit de maine făcea mai mult de o durere în degetul mijlociu.

Draghicescu Marinca Constantin Alexandru, serios? Unde e Ion Rus din Dej? Unde e Dan Pop din Ip? De ce n-aveți toți nume scurte?


8.30, jumătate de ora până la închiderea urnelor. „Haideti sa deschidem usile, sa bagam cat mai multi oameni inauntru!„. Poate 2-300 la 9pm în secția de votare și în holul ICR-ului, înghesuială mai mare ca la concert Metallica. De data asta cu nervi, toți. Poliție. Scandări supărate de afara, de la cei care n-au apucat să intre. Momente tensionate și oameni care amenință să spargă, să rupă, să facă orice doar să voteze. „Dacă sunteți aici, o să votați! țipă șefa de secție, cu toți cei 160 de cm ai ei urcați pe masă și chiar și așa de o înălțime comparabilă cu unii dintre scandalagii. Dar când înțeleg ce se întâmplă atmosfera se mai detensionează. Glumim, râdem. „Nu, nu poți să votezi pe masă, trebuie să te duci în cabina de vot!„, și-i iau omului din mână buletinele de vot pe care tocmai i le dadusem. Restul înțeleg și se conformează. 23:26, ultimul om din secție votează. 12 oameni rămași, care n-au apucat să-și treacă buletinele prin SIMPV, supărați că pe ei nu-i interesează, erau în sectie la 9, vor să voteze. „La naiba, pânî la urmă n-am apucat să votez!” mă gândesc în toaletă, fericit că am apucat totuși să fac pipi. Când mă întorc, dupa 23:30, cei 12 ceva mai calmi. S-a facut un proces verbal, li s-a explicat cum și unde pot face sesizări și contestații, ne despărțim prieteni. Un polițist britanic, și el mulțumit că oamenii pleacă, ușor ușor și că n-au fost nici un fel de violențe.


Urmează noaptea de numărare, a doua noapte de nesomn, dar de data asta jubilez. Timid la început, că nu vreau să jignesc oameni care poate au alte opțiuni politice după ce am trecut prin 16 ore de foc împreuna. Dar spre 2-3 noaptea, când începem numărătoarea efectivă mi se alatură și ei și mă simt campion fără să fi concurat în ceva.
Alianța are 82 de voturi din prima sută, dar sunt dezamagit că la încheierea numaratorii scădem la 71.25%. PNL 16.25%, PSD 0,57%. 12 voturi, de 4,3 ori mai puțin decât independentul George Simion. Dar tot sunt gelos pe Stratford, la ei PSD a avut 0,49%.
Am ajuns acasă luni la 11am, negru în jurul ochilor de parcă aș fi fost bătut și începusem să văd ca prin ceață spre marginea campului vizual. Dar e ok, o să dorm puțin, apoi pot să mă alatur și eu sărbătorii. A fost o zi bună.


Leonard Bacică, delegat Alianța USR-Plus 2020, secția 294 Străinătate – Londra 1

 

6
A fi sau a nu fi (dez)orientat politic…

A fi sau a nu fi (dez)orientat politic…

Ca orice copil, am fost întrebată, la vremea mea, ce o să mă fac când o să fiu mare. Răspundeam ba Mădălina Manole, ba scriitoare. Am ajuns profesoară. „Nu mă plâng, nu mă jelesc, nu strig„, vorba cântecului. Dimpotrivă. Niciodată însă nu mi-a trecut prin cap să devin politician. Din motive diverse, însă „niciodată să nu spui niciodată„, vorba altui „cântec„. Dintr-un copil obedient şi o adolescentă nerebelă, am ajuns un adult aproape plicticos care a crezut că, dacă îşi făcuse tema la istorie şi fusese atentă la ora de educație civică, era suficient să filtreze informaţii în campanie şi să meargă la vot. Votam, plăteam taxe. Ce putea statul să îşi dorească mai mult de la viaţa mea?

Credeam că îmi făceam treaba de cetăţean şi, chiar şi dacă nu m-aş fi dus la vot, viaţa mea de zi cu zi părea total separată de politică. Replicile celebre precum „nu mă interesează politica„, „toţi sunt la fel„, „nu contează cu cine votez eu, că tot ei decid” le-am trăit şi eu ca orice român care şi-a târât existenţa imediat după comunism. Nu mi-a trecut nicio clipă prin cap că aş fi putut să am profesori mai competenţi, toaletă în interiorul scolii, apă curentă în casă, doctori mai ieftini, ambulanţe mai rapide, spitale mai curate, tramvaie punctuale sau metrou. De sprijin pentru cercetare nu mai vorbesc. Am luat realitatea aşa cum era şi mă încăpăţânam cumva să nu fac legătura cu politica. Am avut nevoie de trei episoade de revelaţii ca să încep să lupt:

Episodul 1:

După vreo 25 de ani de existenţă, aproape de alegerile prezidenţiale, mă conversam cu nişte studenţi la facultatea unde predam şi le ascultam ignoranţa intenţionată de a nu se duce la vot. Fără vreo orientare politică, i-am încurajat să se ducă la vot, să sprijine boarea de democraţie pentru care oameni din neam muriseră. „Cri cri!” s-a auzit după pledoaria mea. Mi-a trecut apoi prin cap să îi întreb ce însemna pentru ei democraţia, ce însemna principiul separării puterilor în stat.

M-au luat cu „Haideţi, doamna, că nu suntem la Ştiinţe Politice!” sau „De ce trebuie să ştim noi aşa ceva?
Am fost uluită. Erau cetăţeni cu studii superioare care aveau deja drept de vot şi nu ştiau cum funcţionează o ţară, iar alţii se mirau cum români care nu ştiu citească pun ştampila pe diverse flori pentru o pungă goală. Nu ştiam unde era ignoranţa mai grosolană.

Episodul 2:

De la prea multe cărţi cărate, de la lipsa culturii de a face sport, am făcut într-o zi de vacanţă (că eu ştiu când să mă îmbolnăvesc) hernie de disc. În acea perioadă, aveam două locuri de muncă. Deci două asigurări de sănătate. Însă nu m-a surprins că am mers cu plicul la anestezist, la chirurg, că aşa se face dacă ai prostul obicei să vrei să nu mori. Aproape că nu m-a surprins nici şi când asistentele îşi fluturau buzunarele în faţa mea în timp ce eu agonizam de durere. Eram aşa de obişnuită cu aceste tradiţii, că mi s-au instalat în gândire ca normalitate. Însă pe lângă aceste „atenţii” şi două asigurări de sănătate mi-am plătit până şi branula de la urgenţe. Unde se duceau toate procentele lunare pentru sănătate din salariile mele? De ce se strângea atâta sărăcie în colegii mei de salon cărora nu aveau să le dea două căni de ceai deodată? De ce eu îmi plăteam cu vârf şi îndesat nămolul de la băi şi fiecare procedură unde înduram mizerie, răutate, bătrâneţea altora şi rugină omniprezentă? Oare am luxul să cred în pensie? Aşa am ajuns să mă întreb. Parcă prea des.

Episodul 3:

Într-o seară, voiam să ies în oraş cu prietenii. Unul dintre ei, care era în temă cu toate concertele, ne expusese încă de dimineaţă ce opţiuni aveam. Ne-a făcut reclamă că era gratis, că îşi lansau un album, că „Goodbye to gravity„. A vuit grupul nostru de what’s app cu „da„-uri. Cu vreo două ore înainte să ne întâlnim, tot acest prieten a zis că parcă era mai bine să ne ducem în Barfly, unde cânta „Partizan„, că poate avea să fie prea aglomerat dincolo. Pe mine m-a convins. Mă încadrăm şi mai bine în timp şi în loc. Acest gând simplu poate mi-a salvat viaţa. Iar pe când stăteam noi fain frumos la concert, pe unii prieteni au început să îi sune părinţii. Era ciudat. Era trecut de 10 pm., nu mai eram la o vârstă cu oră de ajuns acasă. Veneau rând pe rând de afară, cu telefonul în mână, care mai de care mai îngrijoraţi. Am aflat apoi cu toţii de incendiu. Concertul nostru s-a întrerupt. Ecranul de la bar ne arăta parcă scene desprinse dintr-o epocă în care luase cetatea foc, pentru că paznicul din turn adormise. Am devenit cu toţii îngrijoraţi şi îi sunam pe prietenii noştri care aleseseră celălalt concert. Unii au răspuns, alţii nu au mai răspuns. Niciodată. Aşa s-a instalat şi mai multă furie şi frustrare în noi. Şi amărăciune. Şi nedreptate. Pentru toate am început să strig la proteste, să sparg aburul din frigul iernii lui 2015-2016. Doar abur şi spume. Ne întâlneam câţiva şi strigam şi ne ceream normalitatea.

Poate au fost mai multe episoade, poate mi-a luat prea mult timp până să îmi dau seama, dar aşa am ajuns eu să nu stau deoparte. Câteva luni mai târziu, m-am mutat în Londra. Deşi mă depărtasem geografic de ţară şi devenisem mai furioasă pe autorităţile care se afişau parcă cu mai mare nonsalanţă incompetenţa şi nepăsarea, mă uitam şi mai mult la ştiri şi protestam cu românii de oriunde mă aflam. Fie că mă găseam în Piaţa Victoriei fie că mă duceam în faţa ICR Londra, mă îmbrăcam în tricolor şi cântam imnul cu aceeaşi furie şi frustrare, dar parcă cu mai multă dragoste pentru oamenii din jur care îşi sacrificau timp, îşi expuneau curajos grijile sau expuneau pancarte amuzante, dar triste. De la bebeluşi cu pancarte că li se luau banii de pufuleţi, până la oameni care ştiau că normalul şi corectitudinea erau posibile pe alte meleaguri, dar la noi nu. Am ajuns să cred cu tărie că simţul umorului românesc ar trebui să fie patrimoniu naţional. Erau momente când mă cuprindea o căldură ce îmi aluneca prin vene şi o tristeţe care miroase a speranţă. Cred că aşa aş defini eu patriotismul.
După aproape un an de stat în Anglia, m-am mutat în Elveţia. Aici patriotismul meu a căpătat altă formă.
Mă duceam la proteste cu şi mai multă înverşunare. Pentru că scena politică din România devenise din ce în ce mai ridicolă. Pentru că eu trăiam într-o ţară în care totul mergea strună. Pentru că purtam permanent eticheta de „expat„, iar eu trăiam într-un acasă wireless. Pentru că mi-era dor de o Românie care, de fapt, nu a fost niciodată cum ne dorim.
Şi aşa am concluzionat că mersul la vot şi la proteste nu erau suficiente. Şi am devenit membru de partid.

USR.

USR cel fain.

În 2017.

Nu doare. Nu e greu, iar oamenii sunt diferiţi, dar îi unesc aceeaşi disperare de mai bine, aceeaşi saturaţie de umilinţă. Am cunoscut oameni de-a dreptul frumoşi, dedicaţi, diferiţi şi dornici să ducă în faţă dorinţele unui popor întreg. Nu mi-au putut oferi iniţial nimic în afară de speranţă. Nimic în afară de convingerea că doar dacă suntem mai mulţi reuşim. Unii vin cu idei, unii cu pragmatism, alţii cu tehnologie, alţii doar vin. M-am alăturat unei echipe din Diaspora. Sunt un grup de oameni extrem de prietenoşi şi de primitori care apreciază oricât de mică ar fi implicarea mea. Mulţi dintre noi eram stângaci în această ocupaţie, obosiţi după serviciu. Însă am glumit, am studiat şi ne-am consultat unii pe alţii. Partenerul meu de viaţă este o sursă nesecată de energie în ceea ce priveşte implicarea în acţiuni cu şi despre partid. Şi-a dedicat luni întregi cu organizat de evenimente, cu strâns de semnături pentru secţii noi de vot. E un om care are încredere în oameni, vede fainoşagul din suflete şi din partid, calculează şi studiază sondaje cu agilitate şi multă speranţă. Cât despre mine, ca profesoară orientată politic, am un singur ţel constant: să ating culmile educaţiei în politică, să învăţ politicienii de la putere să trăiască doar decent. Am ajuns să mai cunosc câţiva ca el şi o mulţime de români, care au ales să se întâlneascu cu noi, membrii USR, care sunt plecaţi din România în timpul comunismului sau al drăgnismului ridicol. Ce de poveşti! Ce de suflete suferinde sau vieţi pierdute! Câţi copii au crescut sau cresc cu identitate culturală neclară? Câţi copii rămân în ce a mai rămas din „acasă” şi îşi aşteaptă părinţii care au toate slujbele inventate şi visează la o viaţă mai bună măcar pentru ei, pentru copii? Câţi români spun cuvinte de dor sau înjură în alte limbi! Mulţi! Poate chiar mai mulţi decât cei care au făcut coloane să aştepte să voteze. Poate chiar aceia!

Sunt prea mulţi oameni umiliţi de un guvern absurd şi lacom care se bazează pe gândul că românul nu poate să facă mai mult decât să fie parazitat. Acum însă guvernului actual a început să îi fie puţin frică, pentru că a văzut că tot mai mulţi oameni ca şi mine, poate cu alte poveşti au realizat că, indiferent cât de funcţionali ajungem când ne facem mari, tot politica guvernează sistemul în care trăim. Oricât de rapidă şi de performantă ar fi maşina pe care ne-o cumpărăm din banii munciţi cu trudă în ţară sau afară, ambulanţa care vine să ne salveze viaţa nouă sau celui drag de acasă tot neperformantă rămâne sau blocată în ambuteiaje infernale pe care primarii le ignoră. Prezenţa la vot este dreptul şi obligaţia noastră, însă nu este suficient. Soluţia este tot timpul în oameni. În acest caz, în oamenii care se unesc şi se „useresc”.

de Angela Dumitran –  USR Diaspora

 

13