De Camelia Nemeș, USR Diaspora – Italia
Îmi lipsea de multă vreme parfumul de odinioară, atât de prețios memoriei. În zilele acestea atât de ciudate, în care spaima și nesiguranța au pus stăpânire pe omenire, după mulți ani, s-a întâmplat să te aștept din nou aici. Și tu, aprilie, ai venit așa cum te țineam minte din vremea copilăriei. Cu parfumul tău de liliac.
Florile liliacului din fața ferestrei inundau camera cu parfumul lor. Știam că urmează să apară în curând și mierla. Eram convinsă că e aceeași în fiecare an, și vine să cânte în mărul bătrân înflorit, știind că se apropie ziua mea. Eram încântată și uimită de fiecare dată când revenea, mereu punctual. Auzisem că de fapt e o hoață de cireșe și struguri, dar ce conta?
Am crescut la sat, familia mea mutându-se la țară când eu aveam cinci ani. Tipicul sat bănățean din care primele amintiri pe care le păstrez sunt cârdurile de gâște cu boboceii care ciuguleau verdele crud al ierbii, liberi, pe ulițele satului. Urma să învăț rapid că, pe cât de frumoși și drăgălași erau aceștia, pe atât de periculoși erau gâscanii care ne alergau pe stradă. Așa am descoperit și cât de repede puteam alerga. În sfârșit, la sat puteam să am și eu un cățel și un cal. Ai mei îmi tot explicau că nu aveam cum să ținem un cal, eu continuam să sper.
În schimb reușisem imediat după ce ne-am mutat să vin acasă cu încă doi căței. Aveam acum o curte cu păsări și iepuri, în aprilie devenea centrul universului pentru mine. Începeau să iasă puii de găină și cel mai mult așteptam să văd câți bobocei de gâscă vom avea. Era un întreg ritual. Trebuia să urmărim și să luăm de la cloști primii bobocei, îi duceam la căldură în casă, până când ieșeau și ceilalți.
Diminețile satului deveneau și ele animate. Începea lumea să scoată din nou vitele la pășune, se auzea iar zgomotul biciului pe asfaltul șoselei, însoțit de vocea văcarului care le ducea la islaz. Din fiecare curte ieșea pe poartă câte un cârd de gâște urmat de bobocii care începeau să alerge bătând din aripioare fericiți. Se umpleau ulițele de bicicletele adulților care mergeau la lucru, oamenii se cunoșteau toți, se salutau, zâmbeau.
Copiii porneau pe jos către școală. Eu aveam de mers doi kilometri până la școală, dar era o adevărată distracție, niciodată nu mi s-a părut drumul lung. La fiecare colț de stradă grupul de copii creștea. Nu apucam să ne povestim unii altora noutățile, că ne și trezeam în fața școlii.
Când dădea firul ierbii devenea o provocare să ne facem temele cât mai repede, să punem mâna pe biciclete și să plecăm. Nu toți aveam biciclete. De obicei fiecare copil „căra pe bițiglă” pe cineva, se pedala cu schimbul și începea hoinăreala. Nu mai știu în ce clasă eram când pornisem cu alți copii cu bicicletele la plimbare. Tot vorbind și pedalând, am început să zărim niște case și un turn de biserică. Țin minte, însă, spaima care ne-a cuprins când am înțeles că ajunsesem în alt sat. Spaima era că poate ne vede cineva care ne cunoaște și află părinții noștri pe unde am ajuns.
Niciodată nu am reușit să respectăm eu și sora mea una dintre regulile casei când eram copii. Să lăsăm un bilețel pe care să scriem unde am plecat. Se întâmpla deseori să vină părinții noștri de la lucru și noi să nu fim încă acasă. Adevărul e că ieșeam la joacă sau cu bicicletele și nu știam pe unde ajungeam. Aveam o baltă lângă gară. Acolo ne opream vara la scăldat după ce culegeam frunze de dud pentru faimoșii viermi de mătase. Pe atunci școlile de la sate erau obligate să-i crească. Și ne prindea de fiecare dată seara pe toți.
Mergeam la podul de fier de pe calea ferată. De acolo, pe marginea căii ferate, începea explorarea prin tufele spinoase de porumbele, care creșteau pe marginea canalului, căutând cuiburi cu ouă de rață sălbatică. Planul era să aflăm când ies rățuștele. Tot pe marginea canalului creșteau și tufe cu cele mai gustoase mure. Apoi începea sezonul cireșelor.
Porneam să ne jucăm prin apropierea casei, ajungeam la canton la tanti Ileana și nea’ Vasile. Acolo era lumea mea. Aveau cai și iubeau copiii. În plus, erau în relații bune cu părinții mei. Astfel, în vacanța de primăvară, care era prea scurtă pentru a merge la bunici la munte, mai reușeau să îi convingă pe ai mei să ne lase câteva zile la canton. Eram libere ca pasărea cerului. Doar casa lor și în jur câmpul, în fața casei digul și râul. Și dacă în timpul școlii trezitul de dimineață era ceva complicat și de neînțeles pentru mine, la canton mă trezeam înainte de răsărit. Să nu pierd nici un moment. Să văd din depărtare de pe dig când trecea primul tren dimineață. Să văd dacă a crescut râul. Nu a crescut niciodată cât am fost eu copil. Era unul din rolurile cantonierilor pe lângă întreținerea digului, unde coseau iarba. Ăsta era și motivul pentru care ei puteau crește multe animale.
Libertatea și siguranța pe care o oferea copiilor viața la sat acum ar fi de neimaginat. Nu aveam ceasuri și, când ieșeam la joacă, singurul reper temporal erau clopotele bisericilor sau când trecea trenul. Când auzeam „trenu’ de 5!“, înțelegeam că iar ajungem acasă după ce sosește mami. Și iar nu am lăsat bilet scris. Și în graba către casă ne promiteam că e ultima dată când se întâmplă. De fiecare dată.
Majoritatea oamenilor din sat mergeau la munca deloc ușoară a câmpului. Uitându-mă în urmă, mi-i amintesc zâmbind, râzând cu poftă, vorbind unii cu alții.
—————
Nu știu dacă tristețea a pus mai întâi stăpânire pe sufletele oamenilor de la sate și apoi satele au început să le semene. Dar sunt tare triste și pustii.
Tanti Ileana și nea’ Vasile s-au întors după revoluție în satul lor din Moldova. Cantonul nu mai există de vreo 25 de ani. S-a furat. A dispărut pur și simplu. A rămas doar în amintirea celor care știm că a existat. Ultima dată când am trecut pe acolo mai existau nucul și bătrânele sălcii. Nu am îndrăznit să mai trec de atunci. Ca să nu aflu că cineva a furat și copacul unde era leagănul pe care ne dădeam când eram copii. Tare, tare, ca să atingem cerul!
Gara e o ruină. Nu mai trec de ani de zile trenuri. Poate pentru că nu mai sunt nici copii cărora să le amintească în trecerea lor că e ora de fugit către casă. Nu mai sunt nici cârdurile de gâște pe stradă, nu se mai aude nici biciul văcarului dimineața, pe asfaltul șoselei. Acum mai trece doar câte o mașină în grabă. Pare totul neînsuflețit. Au plecat aproape toți oamenii tineri. Bătrânii s-au resemnat. Noi, cei plecați din țară, simțim tot mai acut că începe să moară speranța de a reveni definitiv.
Tocmai când îmi spuneam că renunț, că nu mai pot trăi așa între două lumi tânjind după o lume care oricum nu mai există. Într-un moment atât de greu pentru toți, aprilie cu parfumul lui de acasă mă face să cred că lumea satelor noastre, familiară și dragă, pe noi ne așteaptă. Să o redescoperim și să o animăm.
Îmi amintesc conversația avută cu ceva timp în urmă cu un medic din Italia, în pragul pensionării, într-o perioadă în care aveam niște probleme de sănătate mai serioase. La constatarea mea că atunci când sunt acasă mă simt mult mai bine, simt mai puțin stres, probabil și pentru că îi știu pe toți cei dragi aproape, mi-a răspuns zâmbind că oamenii se simt mai bine acolo unde beau o cană de ceai făcută din mușețelul de acasă.
Nu pentru că mușețelul acela ar avea proprietăți deosebite față de orice alt mușețel crescut în altă parte. Ci pentru că organismul și mușețelul acela de acasă au o memorie comună. Cea a locului în care au crescut. Poate avea dreptate.