A fi sau a nu fi (dez)orientat politic…

A fi sau a nu fi (dez)orientat politic…

Ca orice copil, am fost întrebată, la vremea mea, ce o să mă fac când o să fiu mare. Răspundeam ba Mădălina Manole, ba scriitoare. Am ajuns profesoară. “Nu mă plâng, nu mă jelesc, nu strig“, vorba cântecului. Dimpotrivă. Niciodată însă nu mi-a trecut prin cap să devin politician. Din motive diverse, însă “niciodată să nu spui niciodată“, vorba altui “cântec“. Dintr-un copil obedient şi o adolescentă nerebelă, am ajuns un adult aproape plicticos care a crezut că, dacă îşi făcuse tema la istorie şi fusese atentă la ora de educație civică, era suficient să filtreze informaţii în campanie şi să meargă la vot. Votam, plăteam taxe. Ce putea statul să îşi dorească mai mult de la viaţa mea?

Credeam că îmi făceam treaba de cetăţean şi, chiar şi dacă nu m-aş fi dus la vot, viaţa mea de zi cu zi părea total separată de politică. Replicile celebre precum “nu mă interesează politica“, “toţi sunt la fel“, “nu contează cu cine votez eu, că tot ei decid” le-am trăit şi eu ca orice român care şi-a târât existenţa imediat după comunism. Nu mi-a trecut nicio clipă prin cap că aş fi putut să am profesori mai competenţi, toaletă în interiorul scolii, apă curentă în casă, doctori mai ieftini, ambulanţe mai rapide, spitale mai curate, tramvaie punctuale sau metrou. De sprijin pentru cercetare nu mai vorbesc. Am luat realitatea aşa cum era şi mă încăpăţânam cumva să nu fac legătura cu politica. Am avut nevoie de trei episoade de revelaţii ca să încep să lupt:

Episodul 1:

După vreo 25 de ani de existenţă, aproape de alegerile prezidenţiale, mă conversam cu nişte studenţi la facultatea unde predam şi le ascultam ignoranţa intenţionată de a nu se duce la vot. Fără vreo orientare politică, i-am încurajat să se ducă la vot, să sprijine boarea de democraţie pentru care oameni din neam muriseră. “Cri cri!” s-a auzit după pledoaria mea. Mi-a trecut apoi prin cap să îi întreb ce însemna pentru ei democraţia, ce însemna principiul separării puterilor în stat.

M-au luat cu “Haideţi, doamna, că nu suntem la Ştiinţe Politice!” sau “De ce trebuie să ştim noi aşa ceva?
Am fost uluită. Erau cetăţeni cu studii superioare care aveau deja drept de vot şi nu ştiau cum funcţionează o ţară, iar alţii se mirau cum români care nu ştiu citească pun ştampila pe diverse flori pentru o pungă goală. Nu ştiam unde era ignoranţa mai grosolană.

Episodul 2:

De la prea multe cărţi cărate, de la lipsa culturii de a face sport, am făcut într-o zi de vacanţă (că eu ştiu când să mă îmbolnăvesc) hernie de disc. În acea perioadă, aveam două locuri de muncă. Deci două asigurări de sănătate. Însă nu m-a surprins că am mers cu plicul la anestezist, la chirurg, că aşa se face dacă ai prostul obicei să vrei să nu mori. Aproape că nu m-a surprins nici şi când asistentele îşi fluturau buzunarele în faţa mea în timp ce eu agonizam de durere. Eram aşa de obişnuită cu aceste tradiţii, că mi s-au instalat în gândire ca normalitate. Însă pe lângă aceste “atenţii” şi două asigurări de sănătate mi-am plătit până şi branula de la urgenţe. Unde se duceau toate procentele lunare pentru sănătate din salariile mele? De ce se strângea atâta sărăcie în colegii mei de salon cărora nu aveau să le dea două căni de ceai deodată? De ce eu îmi plăteam cu vârf şi îndesat nămolul de la băi şi fiecare procedură unde înduram mizerie, răutate, bătrâneţea altora şi rugină omniprezentă? Oare am luxul să cred în pensie? Aşa am ajuns să mă întreb. Parcă prea des.

Episodul 3:

Într-o seară, voiam să ies în oraş cu prietenii. Unul dintre ei, care era în temă cu toate concertele, ne expusese încă de dimineaţă ce opţiuni aveam. Ne-a făcut reclamă că era gratis, că îşi lansau un album, că “Goodbye to gravity“. A vuit grupul nostru de what’s app cu “da“-uri. Cu vreo două ore înainte să ne întâlnim, tot acest prieten a zis că parcă era mai bine să ne ducem în Barfly, unde cânta “Partizan“, că poate avea să fie prea aglomerat dincolo. Pe mine m-a convins. Mă încadrăm şi mai bine în timp şi în loc. Acest gând simplu poate mi-a salvat viaţa. Iar pe când stăteam noi fain frumos la concert, pe unii prieteni au început să îi sune părinţii. Era ciudat. Era trecut de 10 pm., nu mai eram la o vârstă cu oră de ajuns acasă. Veneau rând pe rând de afară, cu telefonul în mână, care mai de care mai îngrijoraţi. Am aflat apoi cu toţii de incendiu. Concertul nostru s-a întrerupt. Ecranul de la bar ne arăta parcă scene desprinse dintr-o epocă în care luase cetatea foc, pentru că paznicul din turn adormise. Am devenit cu toţii îngrijoraţi şi îi sunam pe prietenii noştri care aleseseră celălalt concert. Unii au răspuns, alţii nu au mai răspuns. Niciodată. Aşa s-a instalat şi mai multă furie şi frustrare în noi. Şi amărăciune. Şi nedreptate. Pentru toate am început să strig la proteste, să sparg aburul din frigul iernii lui 2015-2016. Doar abur şi spume. Ne întâlneam câţiva şi strigam şi ne ceream normalitatea.

Poate au fost mai multe episoade, poate mi-a luat prea mult timp până să îmi dau seama, dar aşa am ajuns eu să nu stau deoparte. Câteva luni mai târziu, m-am mutat în Londra. Deşi mă depărtasem geografic de ţară şi devenisem mai furioasă pe autorităţile care se afişau parcă cu mai mare nonsalanţă incompetenţa şi nepăsarea, mă uitam şi mai mult la ştiri şi protestam cu românii de oriunde mă aflam. Fie că mă găseam în Piaţa Victoriei fie că mă duceam în faţa ICR Londra, mă îmbrăcam în tricolor şi cântam imnul cu aceeaşi furie şi frustrare, dar parcă cu mai multă dragoste pentru oamenii din jur care îşi sacrificau timp, îşi expuneau curajos grijile sau expuneau pancarte amuzante, dar triste. De la bebeluşi cu pancarte că li se luau banii de pufuleţi, până la oameni care ştiau că normalul şi corectitudinea erau posibile pe alte meleaguri, dar la noi nu. Am ajuns să cred cu tărie că simţul umorului românesc ar trebui să fie patrimoniu naţional. Erau momente când mă cuprindea o căldură ce îmi aluneca prin vene şi o tristeţe care miroase a speranţă. Cred că aşa aş defini eu patriotismul.
După aproape un an de stat în Anglia, m-am mutat în Elveţia. Aici patriotismul meu a căpătat altă formă.
Mă duceam la proteste cu şi mai multă înverşunare. Pentru că scena politică din România devenise din ce în ce mai ridicolă. Pentru că eu trăiam într-o ţară în care totul mergea strună. Pentru că purtam permanent eticheta de “expat“, iar eu trăiam într-un acasă wireless. Pentru că mi-era dor de o Românie care, de fapt, nu a fost niciodată cum ne dorim.
Şi aşa am concluzionat că mersul la vot şi la proteste nu erau suficiente. Şi am devenit membru de partid.

USR.

USR cel fain.

În 2017.

Nu doare. Nu e greu, iar oamenii sunt diferiţi, dar îi unesc aceeaşi disperare de mai bine, aceeaşi saturaţie de umilinţă. Am cunoscut oameni de-a dreptul frumoşi, dedicaţi, diferiţi şi dornici să ducă în faţă dorinţele unui popor întreg. Nu mi-au putut oferi iniţial nimic în afară de speranţă. Nimic în afară de convingerea că doar dacă suntem mai mulţi reuşim. Unii vin cu idei, unii cu pragmatism, alţii cu tehnologie, alţii doar vin. M-am alăturat unei echipe din Diaspora. Sunt un grup de oameni extrem de prietenoşi şi de primitori care apreciază oricât de mică ar fi implicarea mea. Mulţi dintre noi eram stângaci în această ocupaţie, obosiţi după serviciu. Însă am glumit, am studiat şi ne-am consultat unii pe alţii. Partenerul meu de viaţă este o sursă nesecată de energie în ceea ce priveşte implicarea în acţiuni cu şi despre partid. Şi-a dedicat luni întregi cu organizat de evenimente, cu strâns de semnături pentru secţii noi de vot. E un om care are încredere în oameni, vede fainoşagul din suflete şi din partid, calculează şi studiază sondaje cu agilitate şi multă speranţă. Cât despre mine, ca profesoară orientată politic, am un singur ţel constant: să ating culmile educaţiei în politică, să învăţ politicienii de la putere să trăiască doar decent. Am ajuns să mai cunosc câţiva ca el şi o mulţime de români, care au ales să se întâlneascu cu noi, membrii USR, care sunt plecaţi din România în timpul comunismului sau al drăgnismului ridicol. Ce de poveşti! Ce de suflete suferinde sau vieţi pierdute! Câţi copii au crescut sau cresc cu identitate culturală neclară? Câţi copii rămân în ce a mai rămas din “acasă” şi îşi aşteaptă părinţii care au toate slujbele inventate şi visează la o viaţă mai bună măcar pentru ei, pentru copii? Câţi români spun cuvinte de dor sau înjură în alte limbi! Mulţi! Poate chiar mai mulţi decât cei care au făcut coloane să aştepte să voteze. Poate chiar aceia!

Sunt prea mulţi oameni umiliţi de un guvern absurd şi lacom care se bazează pe gândul că românul nu poate să facă mai mult decât să fie parazitat. Acum însă guvernului actual a început să îi fie puţin frică, pentru că a văzut că tot mai mulţi oameni ca şi mine, poate cu alte poveşti au realizat că, indiferent cât de funcţionali ajungem când ne facem mari, tot politica guvernează sistemul în care trăim. Oricât de rapidă şi de performantă ar fi maşina pe care ne-o cumpărăm din banii munciţi cu trudă în ţară sau afară, ambulanţa care vine să ne salveze viaţa nouă sau celui drag de acasă tot neperformantă rămâne sau blocată în ambuteiaje infernale pe care primarii le ignoră. Prezenţa la vot este dreptul şi obligaţia noastră, însă nu este suficient. Soluţia este tot timpul în oameni. În acest caz, în oamenii care se unesc şi se „useresc”.

de Angela Dumitran –  USR Diaspora

 

11
Români din Italia, votați pentru România!

Români din Italia, votați pentru România!

Pe 26 mai, în Europa au loc alegeri pentru Parlamentul European!

Harta cu secțiile de votare

Românii rezidenți în Italia NU trebuie să se înscrie pe liste, în urma scrisorii primite de la autoritățile italiene.

Înscrierea o fac doar cei care doresc să voteze partidele italiene și candidații lor la europarlamentare.

Românii din Diaspora își vor putea exercita dreptul la vot în secțiile organizate de Ministerul Afacerilor Externe fără a fi nevoie să se înscrie pe liste speciale.

Se poate vota cu:

cartea de identitate

paşaportul simplu

paşaportul simplu electronic

pașaportul simplu temporar

Toate documentele enumerate mai sus trebuie să fie valabile în ziua scrutinului, 26 mai 2019.

Să votăm pentru o Românie mai bună! Țara are nevoie de noi!

#EUvotez #dedataastavotez #votezcontez #usrplus

Legea de organizare: Click pentru detalii
Vot în Diaspora: Cum votez în Diaspora?

6
Cum votați în diaspora la alegerile Europarlamentare pe 26 mai?

Cum votați în diaspora la alegerile Europarlamentare pe 26 mai?

Pe 26 mai, în Europa au loc alegeri pentru Parlamentul European. Românii din Diaspora își vor putea exercita dreptul la vot în secțiile organizate de Ministerul Afacerilor Externe. 

 

 

Întrebări frecvente:

  1. Unde pot vota?
    R: Aici regăsiți harta cu cele 441 de secții de votare din străinătate.

  2. Cu ce document pot vota?
    R: Se poate vota cu cartea de identitate, paşaportul simplu, paşaportul simplu electronic sau paşaportul simplu temporar (valabile încă la data de 26 mai). 

  3. Pot vota dacă sunt înscris pe lista unei alte țări?
    R: Da! Toți cetățenii români pot vota în aceste secții chiar dacă sunt înscriși pe listele statului european în care locuiesc. Vor completa o declarație pe proprie răspundere cum că nu vor vota în ambele țări. Puteți descărca formularul aici.

  4. Pot vota în diaspora dacă sunt în concediu
    R: Da!
            1.  
  5. Pot vota în diaspora la referendum dacă sunt în concediu?
    R: Da!

  6. Pot vota dacă mi-au expirat documentele?
    R: Nu, trebuie să aveți un document, dintre cele enumerate mai sus, care să nu fi expirat.

  7. Trebuie să ma înscriu pe o listă specială pentru a vota?
    R: Nu, nu e nevoie.

  8. Se poate vota prin corespondență la alegerile europarlamentare din 26 mai 2019?
    R: Nu, nu se poate.

  9. Dacă locuiesc în diaspora, pot vota în România?
    R: Da! Dacă sunteți in Romania, dar locuiți în străinatate sunt 2 posibilități:
    1. . Aveți carte de identitate, deci puteți vota în secția unde sunteti arondat; daca nu sunteți în acea localitate, puteți vota oriunde în țară pe liste suplimentare.
    2.  Aveți pasaport cu domiciliul în străinătate, tip CRDS. În acest caz, îl folosiți să votați oriunde în țară (atenție, este singurul tip de pasaport acceptat) pe liste suplimentare.

  10. E posibil să votez anticipat?
    R: Nu, nu se poate.

  11. La ce oră se deschid si închid secțiile de vot?
    R: Secțiile sunt deschise de la ora 7:00 pana la ora 21:00, pe fusul orar al țării în care votați.

 

Aici aveți detaliile Alianței, inclusiv lista cu candidații: https://www.usrplus.ro/

Detaliile legale, art. 6 al legii de organizare.

 

45