Nu-mi păsa de vot, de partide, urmăream câte ceva apoi pierdeam firul și declaram, în rând cu ceilalți, că nu mă interesează politica.

Aveam de crescut copii, munceam până târziu, nu e simplu nimic, facturile te asaltează, trebuie să faci cumpărături, să alergi, să rezolvi probleme, să supraviețuiești într-o lume ca cea a României. Adică unde nimic nu e ușor de făcut.

Dar nu mă interesa politica, nu mai era timp și pentru asta și credeam că ei de aia sunt acolo, sus, ca să-și vadă de treaba lor așa cum și eu îmi vedeam de a mea. Adică de crescut copii. Până în ziua în care a trebuit să plec departe de ei, tocmai pentru a-i ajuta să crească mai departe.

Și asta m-a durut. M-a durut teribil, am început să mă gândesc la cauzele plecării, mi-am amintit de scene în care baronul Oprișan (PSD, desigur) propunea șefului meu să ducă spre faliment o anumită fabrică din oraș și să i-o dea ulterior la preț de nimic, în schimb de donații.

Mi-am amintit că așa s-a întâmplat, că șeful meu a luat-o pe bani puțini și că i-au ieșit muncitorii acelei fabrici în față, rugându-l să-i păsuiască, să nu schimbe domeniul de activitate, au cerut trei luni ca să pună fabrica pe picioare din nou. Au primit trei luni, muncitorii au lucrat voluntar, au readus comenzi și-au mers mai departe, dar asta pentru că primiseră acel răgaz.

Mi-am amintit de metoda mafiotă de distrugere a fabricilor, voiau să le preia ei, aveau nevoie de spații, le cumpărau pe nimic neamuri sau prieteni. Majoritatea sunt acum abandonate, fier vechi și ziduri goale.

Nu mă interesa politica până când a murit mama într-un spital infect. Nu aveau nici măcar mănuși, darămite medicamente. Asistentele ștergeau fundul bătrânilor cu mâna, cu aceleași mâini îi pansau.

Mama a murit cu zile, din neglijența lor și în nepăsarea tuturor. Spitalul ăla avea doar paturi și bacterii, nimic altceva.

Într-o noapte, mama ceruse să fie dusă la baie, au dus-o și au abandonat-o până dimineață când au venit s-o ia și i-au spus că dacă ar fi dat 10 lei nu ar fi lăsat-o acolo. Mama plângea, umilită, și-mi povestea că mai bine ar fi stat acasă decât să se interneze ca să-și bată ei joc de ea.

Nici pe mama n-o interesa politica.

Bunica mea tot într-un spital infect a murit. Tot din neglijența lor, tot fără medicamente și fără mănuși.

Nu ne interesează politica, nu vrem să știm de partide.

Dar politica ne guvernează viața de zi cu zi.

Iar eu nu vreau să mor într-un spital infect.

Așa că voi ieși la vot, alături de voi, să alegem pe cineva mai bun.

Cu ceilalți vechi am văzut destule.

Mi-ajunge!

Lista secțiilor de vot din Diaspora

Drepturi de autor: Liliana Angheluță

4