Da, mamă, ce faci?

Da, mamă, ce faci?

am ajuns la hotel, dar încă n-am urcat în cameră, m-am oprit în bar să mănânc ceva și să bârfesc cu project managerul nostru toate cele și pe toată lumea. S-a facut ora de culcare și ea a plecat, iar eu am rămas în urmă să îmi termin paharul de vin. Și imediat cum am rămas singur, mi-a revenit în minte o scurtă întâmplare de mai devreme.

am mers cu trenul de la Londra la Coventry în seara asta. Mie îmi place să merg cu trenul, dar am un stres major, îmi e frică să nu ratez stația. Cum văd pe google că ne apropiem, încep să mă foiesc, să mă agit, să nu mai fiu atent la nimic, scot gențile, le bag la loc, sunt obsedat că o să ratez stația și cine știe pe unde ajung. Cu avionul n-am problema asta, am aterizat, mă dau ăia jos dacă uit eu și aia e. Cu autobuzul sau metroul nu prea merg, în taxi e ok, dar în tren stau ca pe ghimpi și sunt primul la ușă, mă prăvălesc pe peron cu bagajele în mână cum ne oprim ca să verific că suntem unde trebuie cât să am timp să urc înapoi dacă nu suntem.

eh, astă seară, în timp ce coboram din tren pe peronul aproape pustiu din Coventry cu această obsesie personală în plină desfășurare, pe lângă mine se strecoară și urcă în locul meu un bărbat. Trecem unul de celălalt aproape, umerii noștri se ating la nivel microscopic și apoi distanța dintre ei începe să crească și îl aud zicând: „da, mamă, ce faci?”. Îs deja trecut de el când compilez și mă întorc pe jumatate fără să mă opresc din a mă îndepărta.

e tânăr, mai înalt ca mine, e îmbrăcat într-un palton bine croit care îl strânge elegant, e de o frumusețe din aia tinerească și blondă cu cârlionți, are niște căști mari și roșii pe urechi, dispare în vagonul întunecat și eu îmi văd de drum fără să îmi pot scoate din minte cele câteva vorbe pe care le-am auzit. Dar nu e ce a zis. Nu e nici măcar faptul că am auzit românește din senin, mi se întamplă atât de des în Anglia încât nu mă mai surprinde de mult.

nu. Cum a zis-o, aia e. Vedeți voi, tindem să rezonăm cu ceea ce ni se aseamănă și nu vă judec dacă în punctul ăsta vă gândiți că a zis-o într-un fel care mi-a amintit de mine. Ei bine, nu. Nici pomeneală. Eu, cand mă sună maica-mea și reusesc să îi raspund, îi răspund dur, aproape aspru. „Buna, mami, ce faci?”. Scurt, fără emoție, fără accente de niciun fel, fără inflexiuni și subtext. Știu că pe maică-mea o chinuie chestia asta, dar mi-am dat seama abia în seara asta de ce o fac.. Eu îi răspund maică-mii la telefon cu exasperarea bărbatului care a plecat până la colț să cumpere pâine și țigări și n-a ieșit bine pe ușă că îl și sună mă-sa că a uitat ceva. Și mi-am dat seama că fac asta pentru că eu încă nu am ajuns, în inima mea, să ințeleg și să accept că am plecat. În mine însumi, eu n-am plecat, m-am dus doar până undeva și mă întorc, nu acum, nu imediat, dar mă întorc, nu e nevoie de dramă, nu s-a întâmplat nimic, un kilometru, o mie sau zece mii nu mai înseamnă nimic azi, cert e un singur lucru, că mă întorc, o să ne vedem și o să fie bine și nu înțeleg de ce atâta oftat, mai pleacă lumea, e asta-i bună acuma.

în vocea lui am simțit ascunsă un alt fel de tandrețe. „Îmi e dor de tine”, i-a raspuns tonul lui și inițial am fost tentat să cred că e poate prea tânăr ca să învețe să iși mascheze sentimentele pentru a îi proteja pe cei dragi. Dar, pe măsură ce derulam secvența în cap târând după mine geamantanul pe peron, mi-am dat seama că poate e și asta, dar e mai mult de atât. Sub cuvintele lui am simțit o finalitate, am simțit distanța ca pe o barieră emoțională, nu doar geografică, am simțit despărțirea într-un sens profund și ireversibil pe care eu nu am reușit niciodată să-l ating cu ai mei. Și nu era amar, era amar și nu era amar, era și dulce pentru că avea parfumul unei vieți noi care începe altundeva, într-un alt univers și care este, prin ea însăși și pentru ea însăși, suficientă mirare și bucurie pentru a fi suficientă, chiar imperfectă și amară așa cum e. Nu e niciun pic de tragic în acest melancolic, e doar senzația aia când ești în vacanță la țară și te desfaci greu din pat, dar, imediat cum ti se desnăclăiește creierul de somn, începi să te bucuri pentru că ai o nouă zi în față să bați miriștea și stufărișul și poate chiar să mergi până la pădure daca e Sabarul scăzut și poti să treci cu piciorul. Dar ai o secundă în care te desfaci greu din pat și căldura pe care o lași în urmă se echilibrează perfect cu entuziasmul pentru o nouă zi în care n-ai idee ce o sa descoperi. Și simți ce pierzi, ce rămâne în urmă, dar știi că te vei ridica oricum și vei uita pentru că a început o nouă zi.

asta era în vocea lui.

tot drumul de la gară la hotel m-am întrebat singur, în taxi, cum aș fi fost eu azi dacă aș fi plecat când a plecat el.

15